Partida avea să dea naștere, prin inventivitate, la o poziție devenită clasică mai târziu. Aceeași schemă de joc a fost întâlnită ani mai târziu în partidele dintre Nimzovici și Tarrasch (Petersburg, 1914), Alehin și Drewitt (Portsmouth, 1923), Koltanowski și Defosse (Gand, 1936) sau Kasparov și Portisch (Niksici, 1983).

Iată despre ce este vorba:

Și o copie video, aproape fidelă, acesteia! Disputa dintre Aron Nimzowitsch și Siegbert Tarrasch este cunoscută în lumea șahului ca fiind asemănătoare celei de mai sus.

Dacă până în prezent evanghelicii români nu au fost foarte deranjați de acest fenomen, fiind mai degrabă beneficiari, realitatea recentă ar trebui să îi provoace la o mai fină abordare a situației.

Editorul cărții este Dr. Robert Plummer, profesor de New Testament Interpreting la Southern Baptist Theological Seminary, iar printre cei ce contribuie la scrierea ei îi amintim pe Francis J. Beckwith, Chris Castaldo, Lyle W. Dorsett, Wilbur Ellsworth, Gregg Allison, Craig Blaising, Brad S. Gregory și Robert A. Peterson.

Puteți urmări mai jos parte din prezentarea făcută de cei de la Zondervan:

Research indicates that on average, Americans change their religious affiliation at least once during their lives. Today, a number of evangelical Christians are converting to Catholicism, Eastern Orthodoxy and Anglicanism. Longtime Evangelicals often fail to understand the attraction of these non-Evangelical Christian traditions. Journeys of Faith examines the movement between these traditions from various angles. Four prominent converts to Eastern Orthodoxy, Catholicism, Evangelicalism and Anglicanism describe their new faith traditions and their spiritual journeys into them. Response chapters offer respectful critiques. Contributors include Wilbur Ellsworth (Eastern Orthodoxy), with a response by Craig Blaising; Francis J. Beckwith (Roman Catholicism), with Gregg Allison responding; Chris Castaldo (Evangelicalism) and Brad S. Gregory’s Catholic response; and Lyle W. Dorsett (Anglicanism), with a response by Robert A. Peterson. This book will provide readers with first-hand accounts of thoughtful Christians changing religious affiliation or remaining true to the traditions they have always known. Pastors, counselors and students of theology will gain a wealth of insight into current faith migration within the church today.

Continuarea o puteți citi aici. Alte informații și comentarii mai găsiți aici și aici.

Eram dispus s-o îndur și pe asta! ”O durere trag și gata!”  ”Nu moare lumea dintr-atât!”  Așa îmi tot șopteam în cască!

Mi-am încheiat haina de piele până-n gât. Scos-am tot de prin buzunarele exterioare, chiar și ambalajele de la dropsuri. Mi-am îndosit portofelul și telefonul, m-am legat bine la șireturi și uite că eram gătit de-o civilizată încăierare.

În vreo cinci minute a venit și cursa de Ițcani. Am tras aer în piept și, aruncând o privire spre basca de rit vechi a șoferului, m-am aburcat în autobuz.

Aici, ce să vezi?

Lumina pală,  aerul călduț, locurile libere și prezența câtorva călători ce-și șușoteau complice realizările din tura de peste zi dădeau o enervantă senzație de calm și bisericesc plictis.

Unicul personaj stingher eram eu. Îmbumbat și îmbufnat, înfipt bine-n ghete, cu o căutătură războinică, eram singurul năvălitor din pașnicul autobuz.

Clar! Nu eram de-acolo! Eram un venetic, rupt de obiceiurile și cutumele băștinașilor.

După câteva halte prin oraș m-am prins a întreba, legând gând de gând, unde e studenția cu palpitantele-i călătorii?

Unde sunt strigătele de cotropitor a vreunui civilizat călător din urbea diriguitoare?

Unde sunt țațele galante ce-și cărau una alteia vorbe de ocară, trăgând de băierele vreunei poșete de lac?

Unde sunt obsedații și perverșii ce se înghesuiau printre studentele grăbite să ajungă la vreun amărât de seminar?

Unde au dispărut iubitorii de alpinism urban, cei gata să ți se urce-n cârcă doar pentru a ajunge cu 3 minute mai devreme la destinație?

Dar controlorii tuciurii, asudați și ieșiți la hăituială, unde-or fi dispărut?

Sau ”meseriașii” mirosind a levănțică opărită, obosiți sărmanii de corvoada cea de toate zilele?

Sau boschetarii, a căror duhoare te arunca în capătul mașinii, ca apoi să ricoșezi jos la „următoarea”?

Sau hoții de buzunare? Sau călătorii de proveniență tribală?

Cum veniră se făcură toate-o apă și-un pământ…

Trecură vremurile și, cu ele, oamenii! Trecură ca un sunet și bine că s-au dus!

Acum cortina-i nouă, iar din îndărătul ei se ivesc personaje noi – cu accente mai dulci, aproape moldovenești, oameni mai molcomi, cu mersul mai aciuat – pe scena bucovineană.

Într-un cuvânt, civilizații paralele!

P.S. Spune-mi cum călătorești, ca să-mi spui cine ești!

Tipul le zice bine, pocnind pe nerăsuflate spinarea celor ce una gândesc, alta spun și alta fac. Este practic și contemporan în abordarea eternei și fascinantei probleme a fariseismului.

Cântul e dedicat celor ce, deghizați în haina sfintelor intenții, cu vorbiri mieroase și priviri de curtezană (vorba lui Eminescu), te introduc contra cost la Dumnezeu.

Nu generalizați însă!

Există slujitori cu buzunarul aproape gol, fără ”barcă cu motor,” dar plini de Duh Sfânt! Căutați astfel de oameni! Iar despre cei din versul lui Chilian, fie-vă milă. Putregai și uscături găsești în toate pădurile.

Iertați imaginea din clip. Nu am găsit o versiune mai dulceagă a melodiei.

După cum afirmă John F. Garst, melodia și versurile au fost publicate în forma actuală, pentru prima dată, în  S.U.A în 1882.

Evident, ca orice melodie folk, a suferit adaptări și corectări; de aceea mi-a fost greu să mă opresc asupra unei singure interpretări.

O variantă a versurilor poate fi găsită aici. Nu am găsit însă niciun interpret care să cânte ultima strofă. De ce oare?

Cel care pare să fi făcut melodia renumită a fost Burl Ives la începutul anilor ’40. Nu atât interpretarea, ci mai degrabă pipa din imagine s-ar putea să îi determine pe unii să asculte piesa cu ochii închiși:

The Wayfaring Stranger interpretată de Trace Adkins:

The Wayfaring Stranger interpretată de bine-cunoscutul Johnny Cash:

Curat lucru murdar, ar striga unii, spălându-se pe mâini!

Dar ce-mi veni? Un gând! Nimic mai mult! Și de-aici m-am prins a depăna puzderie, năpădit fiind de toate.

Clară treaba! Când n-are omul ce face, se-apucă să gândească.

Mi-am inspectat slujbele din Săptămâna Mare, apoi cele cu ștaif din duminica Învierii, oprindu-mă cu greu a doua zi de Paște.

M-am crucit iarăși văzând atâtea fețe noi, cu suflet căutător de Dumnezeu, la ceas de mare praznic.

Bolnavii și bătrânii i-am mai vizitat o dată și chiar cântat-am imnuri alături de ei, în timp ce se împărtășeau din pâine și din vin. Am aruncat din fugă, apoi, un ochi la câinele slobod sau la vecinul cu nas iscoditor.

Ba chiar la neamuri m-am perindat din nou.

Dar care-mi fu dilema?

Colindând cu mintea pe la toate cele, mi-am dat seama că în zilele astea, cu profundă semnificație și evidentă încărcătură spirituală, mi-a scăpat esențialul!

N-am mâncat miel, nici cozonac, nici ouă roșii, nu m-am fotografiat cu șoșoii de prin parcuri, n-am fost la chermeză sau bă(t)ută, n-am ascultat manele, nu am băut o bere cu băieții etc.,etc.

Și brusc m-am întrebat: eu mi-s creștin, ori ba?!

P.S. Mă duc la somn! Se-aud deja cocoșii!

P.P.S. Sursa foto.

Nu știu ce-ar fi mai greu de găsit, sala, coriștii sau dirijorul?

De urmărit da capo al fine!

Și mai jos, prezentarea clipului așa cum a fost făcută de uploader:

The performance of “Daiku”, “The Ninth”, Beethoven’s 9th Symphony with 10000 (amateur) chorus singers is a Japanese highlight every year in the end of December. Here is the last movement, recorded at the 2011 concert in Osaka, this year dedicated especially to the memory of the victims of the desastrous tsunami in March.

Ludwig van Beethoven (1770-1827)

Symphony No. 9 in D minor, Op. 125
IV. Finale. Presto – Allegro assai – Allegro assai vivace (alla Marcia) – Andante maestoso – Adagio ma non troppo ma divoto – Allegro energico e sempre ben marcato – Allegro ma non tanto – Presto – Maestoso – Prestissimo
(with Chorus on Friedrich Schiller’s “Ode an die Freude” / “Ode to Joy” / “歓喜に寄せて”)

Keiko Yokoyama, soprano
Masako Teshima, mezzo-soprano
Satoshi Nishimura, tenor
Eijiro Kai, baritone
Choir of the 10000 from Osaka and Sendai
Suntory Orchestra of the 10000
Sendai Philharmonic Orchestra
Yutaka Sado, conductor

Recorded at Osaka-Jo Hall, Osaka / Miyagi Gauin Joshi Daigaku Hall, Sendai, 2011

Pilda Semanatorului from Stiri Crestine on Vimeo.

Mereu ai aceleași elemente. Păcatul oamenilor, intervenția lui Dumnezeu, Noe căpătând îndurare, construcția ambarcațiunii, potopul, curcubeul, beția de după și cam atât.

Dar nu toți iubesc clasicul. Ceva timp în urmă asistat-am la o relatare de la fața locului a evenimentului împricinat, un soi de predică cu sclipici.

Clasicei istorisiri i s-a atașat un nou element! Anume, tatăl lui Noe bătând și strigând la ușa arcei în momentul declanșării marii iluviuni.

Sună interesant, nu? Dacă dormeai până aici, acum te-ar fi prins.

Chiar dacă nu ești fan al aritmeticii, dar ai iubit măcar sportul, îți este suficient. Aici e momentul în care  ar trebui să-ți fugă mintea.

Și-așa m-am trezit căutând prin cartea lui Moise.

Ce este scris? La vârsta de 182 de ani, Lameh a avut un fiu căruia i-a pus numele Noe. După nașterea acestuia, Lameh a mai trăit 595 de ani. (cnf. Geneza 5.28-31).

Apoi, în Geneza 7.11 dăm peste un text care ne informează că în al șasesutelea an al vieții lui Noe, mai precis în luna a doua, ziua șaptesprezecea, a fost declanșat potopul.

Cum stă treaba? Lameh murise cam cu cinci ani înaintea potopului și tare mă tem că nu prea avea cum să bată în arcă, implorându-și fiul.

Dar mama? Cu ea cum rămâne?

(sursă foto)

Ce ne mai lipsea din tot acest vălmășag? Prietenia post-mortem!  Ndah, tocmai asta mai aveam nevoie.

Se poartă și e contagioasă. E mereu proaspătă și-n trend. Este ieftină și nu necesită multă investiție. Îți trebuie doar puțin tupeu și multă hotărâre-n glas.

Acest soi de prieteșug apare la înmormântări.

Se evidențiază în discursurile unora ce vor să dea bine în poză, concurând umăr la umăr cu puținii prieteni adevărați.

Genul acesta de prietenie e un contemporan și practic ghid de bătut capra-n gură.

Prietenia post-mortem pune într-o lumină bună chiar și versatilul Facebook.

Ca să vedeți obrăznicie! Acești distinși pretinși prieteni nu dau mortului nici măcar posibilitatea să le dea accept sau ignore. Pur și simplu dau buzna în casa omului și în memoria celor îndoliați, propunând pretinse prietenii.

De obicei nu îi ia nimeni în serios. Probabil că nici chiar ei nu se iau în seamă. Impresionează însă prin hotărârea lor!

Sunt farisei și gura le duhnește a mormânt, a mormânt văruit.

Faptul ăsta mă face să fiu foarte selectiv în ce privește propria-mi slujbă de înmormântare. Și nu e banc!

Am învățat de când m-am născut că nu e greu să mori… Probabil mai greu e să trăiești! De aceea îmi țin mereu proaspăt gândul ăsta al plecării.

Știu că voi muri, chiar dacă nu mă grăbesc!

Totuși, când se va întâmpla inevitabilul, rog organizatorii să-mi întrebe soția cu privire la cei ce vor sluji! Lista am făcut-o deja și e foarte scurtă. La nevoie poate fi actualizată, dar doar de mine!

Să nu credeți în prietenii post-mortem!

(sursă foto)